RADU STANCA

Pe cine şi câte cărări las în urmă nu-mi pasă

Trec singur prin lume deşi câteodată m-apasă

Sunt vesel chiar dacă ştiu bine că drumul se înfundă

Voi merge spre zare şi n-are decât să se ascundă.



Cânt fără să-mi pese că-i cineva să m-asculte

Îmi place doar toamna când umblu prin frunzele multe

Visez o iubire cum n-a fost şi nu e

Deşi tot mai rece şi singur cărarea mă suie.



Din cărţi nu rămân cu nimic nu mă învaţă

Decât frumuseţea pădurilor câte-o povaţă

Mi-e sufletul pajişte, inima luncă şi vie

Tristeţile toate din lume mi-s scumpe, să vie.



Când beau din întinderi şi gust din încinse izvoare

Nimic nu mă îmbată mai mult decât umeda zare

De oameni mi-e drag când departe de ei ştiu că unde

Şi unde o mână învinsă de febră se-ascunde.



Dar nu-i nici lumină şi nu-i nici durere prea aproape

De aceea m-aşez lângă ţărmul cu vise şi ape

De aceea pe cine şi câte cărări las în urmă nu-mi pasă

Şi-mi fac numai mie şi numai cu florile-n casă.