A.W. Tozer (1987-1963) - O viaţă în urmărirea lui Dumnezeu

Aiden Wilson Tozer este unul dintre cei mai traduşi şi apreciaţi autori din România. Cărţile lui au încurajat, ridicat, apropiat de cer generaţii la rândul şi aproape că nu există creştin care să fi citit cărţile esenţiale ale creştinismului şi să nu fi răsfoit măcar una din scrierile lui.

Deşi A.W.Tozer a murit în 1963, atât viaţa lui, cât şi moşteniea spirituală pe care a lăsat-o, a continuat sa atragă pe mulţi la o cunoastere mai profundă a lui Dumnezeu. Tozer a păşit pe o cale în viaţa spirituală, pe care prea puţini au ales-o – căutarea necurmată, din dragoste, a lui Dumnezeu. El a tânjit după o cunoaştere mai adâncă a Mântuitorului – cum sa I se închine şi să-I slujească cu toata fiinţa sa.

Pe tot parcursul vieţii şi lucrării sale, Tozer a chemat biserica să se întoarcă la creştinismul autentic prin care se caracteriza biserica primară – sfinţenie şi o credinţă neclintită.

"I-am mulţumit deseori lui Dumnezeu", mărturiseşte Tozer, "pentru căile dulci şi atrăgătoare ale Duhului Sfânt pe care le-a folosit pentru a lucra în inima acestui puştan neînvăţat, atunci când aveam 17 ani. Aveam un vecin cu numele de Holman. Nu-i cunosc prenumele. Pentru mine era doar Domnul Holman; era vecinul nostru. Auzisem că era creştin, dar mie nu mi-a vorbit niciodată despre Cristos. Într-o zi, pe când mă plimbam pe stradă cu acest vecin prietenos dintr-o dată şi-a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: 'Ştii, mă gândesc la tine... mă întreb dacă eşti creştin, dacă eşti convertit. Doream să am ocazia să stau de vorbă cu tine'. I-am răspuns: 'Nu Domnule Holman, nu sunt convertit. Dar mulţumesc că mi-aţi spus asta. Mă voi gândi serios la lucru acesta'. Puţin mai târziu, m-am oprit la un colţ de stradă pentru a asculta un om predicând. A citat invitaţia lui Isus: 'Veniţi la Mine!', şi rugăciunea păcătosului: 'Ai milă de mine!'. M-am dus acasă şi am urcat in masardă ca să nu fiu deranjat. Acolo, în rugăciune serioasă mi-am dat inima şi viaţa lui Isus Cristos. De atunci am fost mereu creştin. Picioarele mele m-au dus acasă şi m-au urcat la masardă, dar nu picioarele mele au fost cele care au mers la Isus, ci inima mea. În inima mea am acceptat să merg la Isus. Am luat hotărârea şi am mers. Acestea au fost cele două lucruri - remarca plină de grijă a vecinului nostru şi explicaţia predicatorului de stradă - care m-au împins Împărăţia lui Dumnezeu".

"Am fost botezat cu o puternică revărsare a Duhului Sfânt la vârsta de 19 ani, pe când eram pe genunchi, stăruind în rugăciune în camera din casa soacrei mele. Doream voia lui Dumnezeu pentru mine şi mă opusesem aproape tuturor grupărilor şi curentelor 'ism'-ice care veneau cu formele, teoriile şi îvăţăturile lor. Toate au încercat să mă doboare.Unii spuneau că am mers prea departe, alţii că ajunsesem suficient de departe. Dar eu ştiu sigur ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi în mine în acel moment. Nimic din exterior nu avea vreun înţeles important pentru mine. În disperare şi în credinţă, am făcut marele salt de la ceea ce era lipsit de importanţă la ce era încărcat de o importanţă majoră - să fiu stăpânit de Duhul Dumnezeului celui viu. Fiecare lucrare mică pe care Dumnezeu a făcut-o vreodată prin mine şi prin slujirea mea pentru El datează din acel moment când am fost umplut de Duhul. De aceea pledez pentru viaţa spirituală a Trupului lui Cristos şi pentru lucrările veşnice ale Duhului veşnic pe care El le face prin copiii lui Dumnezeu, instrumentele Sale".

Locul în care se refugia să se roage şi să mediteze la bunătatea lui Dumnezeu era subsolul din casa familiei sale. El a scris odată: „Mi-am dat seama că Dumnezeu este o mângâiere pentru mine, El este bun şi în orice circumstanţă îmi este uşor să trăiesc cu El.”

Deşi nu a urmat nici un seminar sau colegiu biblic, Tozer a primit două diplome onorifice de doctorat. A acceptat propunerea de a fi pastor pentru prima dată în West Virginia, 1916. În decembrie 1921, el, împreună cu soţia sa, Ada, s-au mutat în Morgantown, unde s-a născut primul lor copil din cei şapte (şase băieţi şi o fată).

În primii ani de lucrare, banii erau extrem de puţini. Familia Tozer a făcut un legământ să se încreadă în Dumnezeu pentru toate nevoile lor, indiferent de circumstanţe. „Suntem ferm convinşi că Dumnezeu poate să trimită bani pentru copii Săi care cred în El – dar acest principiu îşi pierde valoare dacă ne bucurăm de bani şi nu îi dăm slavă Lui, Dătătorului, aşa cum se cuvine!” Tozer nu s-a abătut niciodată de la acest principiu. Lucrurile materiale nu au fost o problemă pentru el. Mulţi au spus că dacă el avea mâncarea necesară, îmbrăcămintea şi cărţile sale, era mulţumit. Familia sa nu a avut niciodată o maşină, în schimb au ales să călătorească cu autobuzul sau cu trenul. Chiar şi după ce a ajuns un autor creştin bine cunoscut, el a cedat în scris majoritatea drepturilor sale pentru cei care se aflau în nevoie. Mesajul pe care îl transmitea era în aceeaşi măsură înviorător şi pătrunzător, dur, care nu permitea compromisuri. Singura lui ţintă în viaţă era să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod personal şi a încurajat pe alţii să facă la fel. Imediat mai apoi a descoperit că o relaţie adâncă şi statornică cu Dumnezeu trebuie să fie cultivată.

Fundamentul tuturor predicilor şi învăţăturilor lui Tozer a fost întotdeauna timpul de părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Acolo, el închidea ochii la confuzia lumii, la tot ce este pământesc şi în schimb îşi concentra toată atenţia asupra lui Dumnezeu. „Activităţile noastre religioase ar trebui să fie ordonate în aşa fel încât să ne permită să avem suficient de mult timp pentru a cultiva liniştea şi solitudinea.”

Încă din prima parte a lucrării sale, Tozer şi-a dat seama că Hristos îl chema la o predare diferită şi specială care cerea o golire de sine şi o foame de a fi umplut din plin cu Duhul lui Dumnezeu. Acest fel de predare l-a mistuit întreaga viaţă.

INGERUL LUCRURILOR OBISNUITE

“Povestirea despre Zaharia şi înger(Luca 1:8-11) ne dă de înţeles că oamenii din ciudata noastră vreme văd lucrurile tare neclar. E nevoie de un real efort al minţii pentru a ne scutura de filozofiile false care ţin masele de oameni în strânsoarea lor.

Dacă ne gândim doar la America deocamdată, am putea spune, cu toată precizia, că marea majoritate a populaţiei noastre gândeşte la fel despre aproape orice. Dreptul nostru de a fi în dezacord, cu care tare ne mai lăudăm, e o glumă pentru oricine vede mai departe de vârful nasului. În afară de unii rebeli, neimportanţi numeric, noi, americanii, reacţionăm identic la stimulii sociali din jurul nostru. Suntem la fel de atent condiţionaţi precum poporul Germaniei sub dictatura lui Hitler sau ruşii sub tirania lui Stalin. Diferenţa e că această condiţionare a noastră nu este realizată cu forţa, ci prin publicitate şi alte mijloace de educare în masă. Presa, radioul şi diversele forme dramatice, dintre care cinematograful deţine supremaţia, au spălat creierul americanului obişnuit cu un succes la fel de mare ca şi cel al maşinăriilor propagandei totalitariste. Desigur, nu există ameninţări, lagăre de concentrare sau poliţie secretă, însă, totuşi, treaba se face. Iar dovada eficienţei sale se vede din faptul că oamenii cu creierele spălate nici nu-şi dau seama de ceea ce li s-a întâmplat şi vor întâmpina o astfel de idee cu hohote răsunătoare. Însă, fie că râde, fie că plânge, victima tot victimă rămâne.

Un semn rău-prevestitor al concepţiilor noastre deformate este atitudinea noastră falsă faţă de lucrurile obişnuite. S-a răspândit printre noi ideea că tot ce e obişnuit e demodat şi nu face două parale. Aproape nici unui lucru nu i se mai permite să fie doar ceea ce este-în zilele noastre totul trebuie să fie ,,procesat.” La unele niveluri ale societăţii, de exemplu, imaginea unei mame care-şi alăptează copilul va smulge exclamaţii de mirare, dacă nu chiar dezaprobare pe faţă. N-au inventat producătorii mâncare pentru copii mai bună decât laptele matern? Oricum, acesta nici măcar nu a fost pasteurizat şi nici nu e produs la fabrică. Şi cum ar putea Mrs. America să fie splendidă în timp ce e ocupată cu o treabă atât de umilă şi obişnuită?

Mania goanei după splendoare şi dispreţul faţă de tot ce e obişnuit sunt semne vestitoare de rău în societatea americană. Chiar şi religia trebuie să fie strălucitoare. Şi în caz că nu ştiţi ce e splendoarea, vă pot lămuri: e un amestec de sex, vopsea, material de umplutură şi lumini artificiale. A venit în America odată cu şleahta jazz-ului şi a cinematografiei, a fost mai întâi acceptată de lume, iar apoi a intrat, cu mers trufaş, în biserică- plină de vanitate, de narcissism şi strâmbături de nas. În loc să-L avem în mijlocul nostru pe Duhul lui Dumnezeu, avem acum spiritul splendorii, artificial precum moartea pictată, şi la fel de gol precum craniul care îi slujeşte drept simbol.

Faptul că avem acum de-a face cu un nou spirit în religie nu e doar o figură de stil. Noul creştinism a introdus în mod clar concepte noi care ne întâmpină cu obrăznicie ori încotro ne-am întoarce între graniţele creştinismului evanghelic. Virtuţile simple, atât de dragi inimii prorocului şi apostolului, şi încărcătura predicilor solemne şi înfocate ale înaintaşilor noştri protestanţi au fost scoase la pensie şi alungate cu surle şi trâmbiţe. Creştinul de tip nou nu mai vrea să fie bun, sfânt sau virtuos. Vrea doar să fie fericit şi liber, să aibă ,,pace sufletească” şi, mai presus de toate, vrea să se bucure de fiorii plăcuţi ai religiei, fără vreunul dintre pericolele ce o însoţesc. El aduce abordării Noului Testament un concept păgânizat asupra modului creştin de viaţă, şi răstălmăceşte Scriptura, făcând-o să spună ce vrea el să audă. Creştinul de tip nou face toate acestea, susţinând în acelaşi timp, sus şi tare, că descinde în linie directă din apostoli şi că e un adevărat fiu al Reformei. Modelele spirituale ale unei astfel de persoane nu sunt oamenii sfinţi, ci jucătorii cu mingea, bătăuşii pe care se pun pariuri şi stelele de spectacol, sentimentale , dar neregenerate, care vin de oriunde, numai din ceruri nu.

Adevăratul creştinism este construit pe Biblie, iar Biblia este duşmanul oricărei prefăcătorii. Simplitatea, sinceritatea şi smerenia sunt şi acum virtuţi de aur în împărăţia lui Dumnezeu. Îngerul i-a apărut lui Zaharia în timp ce el îşi împlinea obligaţiile obişnuite şi prozaice. Nu era nimic strălucitor în ceea ce avea de făcut acest sfânt bătrân. Nu era nici o fanfară, nimic dramatic- doar un bun bătrân care făcea ceea ce fusese învăţat să facă. El nu căuta nici un fel de publicitate. Oamenii ocupaţi de afară nu-i acordau nici o atenţie. În această epocă confuză, oare îndrăznim prea mult dacă sperăm că vor mai fi nişte creştini care să creadă încă în îngerul lucrurilor obişnuite?

Haideţi să stingem pentru un timp luminile colorate şi să vedem ce se întâmplă. Poate că ochii noştri se vor obişnui cu lumina lui Dumnzeu. Şi, cine ştie? Poate cineva va vedea iarăşi un înger.”