George Muller (1805-1898)– părintele orfanilor

În odaia lui de rugăciune, singur cu Dumnezeu şi cu Biblia, George Müller îşi încingea coapsele minţii şi îşi lustruia armura pentru bătăliile zilei. Cu încredere totală şi simplitate de copil, el credea fiecare cuvânt rostit de Dumnezeu. Se întorcea cu înflăcărare la Cuvântul lui Dumnezeu de mai multe ori în fiecare zi ca şi cum ar fi fost într-o comunicare constantă cu cerul, primind scrisori proaspete cu îndrumări şi promisiuni preţioase de la Tatăl lui ceresc.



Nu studia niciodată Biblia pentru alţii. El studia doar pentru el însuşi ca să afle ce aştepta Tatăl lui ceresc de la el. A devenit atât de îmbibat de adevărul lui Dumnezeu, încât atunci când vorbea despre Dumnezeu, ascultătorii lui îşi aminteau de cuvintele Mântuitorului din Ioan 7:38, fiindcă din el păreau să curgă „râuri de apă vie”.



Deşi a studiat teologia, dând curs dorinţei tatălui său, s-a convertit abia la 21 de ani. După finalizarea cursurilor universitare, a plecat în Anglia, lucrând la început pentru o societate misionară şi ca predicator, apoi s-a implicat în activităţi sociale de ajutorare a copiilor fără părinţi, oferindu-le adăpost, educaţie şi pregătindu-i pentru integrarea în societate.



În anul 1830 s-a căsătorit cu Mary Groves, iar patru ani mai târziu a fondat organizaţia „Instituţia pentru cunoaşterea Scripturii în ţară şi străinătate”, cu scopul de a răspândi cuvântul Scripturii şi a sprijini lucrarea misionară.



În anul 1835, George Müller a înfiinţat prima casă de orfani. Ceea ce l-a inspirat a fost exemplul reverendului A.H. Franke, care cu 128 de ani înainte înfiinţase în Germania câteva aziluri susţinute doar din ajutoare ca răspuns la rugăciune.



Müller a început să lucreze fără a avea resurse financiare sau un cadru instituţional clar definit. Pentru primul orfelinat, el a închiriat o casă, în care şi-au găsit adăpost 30 de tinere orfane. După opt luni, a închiriat o altă casă şi a deschis al doilea orfelinat, pentru 36 de copii. După alte nouă luni a deschis al treilea orfelinat, adăpostind încă 36 de copii.



Pentru că tulburau liniştea vecinilor, au fost nevoiţi să se mute. De aceea, Müller s-a hotărât să ridice câteva case noi la marginea oraşului. După ce s-a rugat pentru acest proiect, a început construirea primei case, care putea găzdui 140 de fete, 80 de băieţi şi 80 de copii mici. Ulterior, va construi alte patru case, fiecare putând adăposti până la 450 de copii orfani. Astfel, în anul 1870, această lucrare socială includea 2250 de orfani şi 112 angajaţi.



Adesea, Müller şi cei implicaţi în creşterea orfanilor treceau prin crize financiare, deoarece cheltuielile legate de îngrijirea şi educarea copiilor depăşeau puţinele lor resurse disponibile. Într-o anumită împrejurare, când nu mai erau deloc bani, Müller s-a rugat lui Dumnezeu să deschidă inima unui cunoscut negustor din Londra, ca să-i ajute. La scurt timp, el a primit un cec chiar de la acel om. Au fost multe asemenea situaţii în care Domnul a răsplătit credinţa şi rugăciunile sale, oferind de fiecare dată soluţii pentru ieşirea din situaţiile de criză.



Rugăciunile lui erau rostite cu un limbaj simplu şi cu un duh smerit şi înflăcărat. Pentru că ştia că Tatăl lui era atât de bogat, binevoitor şi iertător, se simţea liber să ceară şi să primească mari binecuvântări. Însă trăsătura cea mai remarcabilă a rugăciunii sale era aceea că el cerea toate lucrurile în numele Domnului Isus Hristos.



Acest om al credinţei şi al rugăciunii trăia în duh de rugăciune “mă rog când merg, când vorbesc, când mă culc şi când mă trezesc” spunea el. “Şi răspunsurile vin întotdeauna. De mii şi zeci de mii de ori rugăciunile mele au primit răspuns. Nu voi renunţa niciodată, ştiu ce Dumnezeu slujesc!” Era nedezlipit de Scriptură şi încuraja mereu pe credincioşi, să-şi facă obiceiul să se trezească dimineaţa devreme pentru a se întâlni cu Dumnezeu.



Avem atâtea de învăţat de la acest om care s-a rugat neîncetat şi a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt. Credinţa lui Muller a fost o credinţă simplă în suveranitatea lui Dumnezeu. Era total dependent de Dumnezeu. “Este de ajuns să ne încredem în Dumnezeul Cel Viu”, spunea Muller, “şi să nu ne îngrijorăm pentru lucrurile pământeşti”, pentru că “începutul îngrijorării este sfârşitul credinţei; şi începutul credinţei este sfârşitul îngrijorării”



Cea mai mare speranţă a lui George Müller era ca mărturia sa despre credincioşia lui Dumnezeu faţă de el să îi încurajeze pe credincioşi să dezvolte o credinţă ca a lui – credinţă fără de care este imposibil să Îi fim plăcuţi lui Dumnezeu; credinţă care lucrează prin dragoste şi purifică inima; credinţă care mută munţi de obstacole din calea noastră; credinţă care apucă tăria lui Dumnezeu şi este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite şi o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Fie ca această credinţă să ne umple inimile şi vieţile tuturor.